Biserica de lemn “Sfântul Nicolae” a fostului Schit Pârvești, de rit ortodox, fost ctitorită în anul 1666 de către vornicul de poartă Apostol Talpeș și postelnicii Ioan și Simion Popescu. Este unică prin sistemul de boltire (turle octogonale, semicalote pe nervuri la abside), prin tehnica de construcție, armonia volumelor și decorația fațadelor. A fost reclădită între anii 1816-1820, beneficiind de reparații și în anii 1886, 1935, 1974 (an în care a fost consolidată, iar soclul a fost făcut din ciment). Monumentul se impune prin sistemul unic de îmbinare a bârnelor (în cheutoare dreaptă), structură și decor. Turnul clopotniță este din lemn fiind singura clopotniță de acest gen în Eparhia Hușilor.

*Biserica de lemn “Sfântul Nicolae” înainte de restaurare*

Acces/Localizare

Biserica de lemn Sf. Nicolae a fostului Schit Pârvești, azi Mănăstirea Pârvești este situată în satul Pârvești , comuna Costești , județul Vaslui.
Este situată pe şoseaua Vaslui-Bârlad, ramificaţie dreapta la km 31 spre Ciocăneşti. Din Ciocăneşti se urcă la deal pe drum de piatră şi se continuă pe drum de pământ pe lângă pădure, 5 km Costeşti-Pârveşti. Din Pârveşti se poate merge la mănăstirea Moreni, care se află la distanţă de 5 km. Mănăstirea Pârveşti este construită chiar în sat.

Complexul este clasat ca monument istoric:
- Mănăstirea Pârvești - Cod LMI VS-II-a-A-06865
- Biserica de lemn “Sfântul Nicolae” - Cod LMI VS-II-m-A-06865.01.

Biserica este construită la poalele a două dealuri ca într-o albie – aşa şi este numită de localnici, „Albia“.
După unele cercetări se crede că prima biserică din lemn, denumită Crucea sau Cruceanu, a fost adusă aici din Dărăşti. Este sigur că înaintea actualei biserici a fost o altă biserică, ridicată în anul 1666. Ctitorii celei din Dărăşti se crede că au fost familia vornicului Apostol Talpeş şi nepoţii lui, postelnicii Ioan şi Simion Popescu. Împrejurul bisericii, ctitorii au întemeiat un schit de călugări, ajungând pe la începutul secolului al XIX-lea un schit mare, cu circa 80 de călugări. După 150 de ani, biserica ridicată în 1666 degradându-se, s-a dărâmat şi în 1816 s-a început construcţia unei noi biserici care a fost sfinţită în 1820. Ctitorii actualei biserici, construită în 1816, sunt urmaşii familiilor Talpeş şi Popeşti (serdarul Gh. Gociu şi Ioan Nedelcu). Schitul a dăinuit până în 1864, când şi-a încetat activitatea şi biserica a devenit biserică de mir. În anul 1977 a fost filiala Parohiei Puntişani, Preot paroh fiind Ieromonahul Diomid.

Toponimul Pârvești, care a dat numele mănăstirii, indică cognomenul descendenților unui anume Pârvu, primul proprietar cunoscut al unor moşii din aceste locuri, prezent în documentele din timpul lui Petru Rareș.

Mănăstirea s-a reînfiinţat în 1993 având obşte de maici. Cu destule greutăţi privind materialele de construcţie şi finanţele, mica obşte a reuşit să ridice două clădiri pentru chilii, stăretie, trapeză şi bucătărie. În ultima vreme a fost îmbunătăţit drumul de acces.

Date tehnice biserică

Biserica construită din lemn, are trei turle mari, deschise, octogonale, cu ferestre şi cu o cruce mare deasupra. Are altar, naos şi pronaos. Altarul este luminat de o fereastră la est. Catapeteasma, din lemn de tei sculptat, este înălţată până la boltă. Naosul este spaţios, luminat de câte o fereastră la nord şi sud. Se delimitează de pronaos printr-un perete din lemn. Pronaosul, puţin spaţios este luminat de câte o fereastră la sud şi nord. Intrarea în pronaos se face printr-o uşă masivă din stejar, care nu este sculptată. Ferestrele sunt din lemn, simple cu grilaj metalic în interior.
Pridvorul a fost iniţial deschis, susţinut de doi stâlpi de lemn în faţă. Mai târziu a fost închis cu geamuri. Intrarea în pridvor se face prin vest, printr-o uşă de lemn simplă. Biserica nu este tencuită. Pardoseala este din dulapi de stejar iar acoperişul este cu draniţă (şindrilă). Turlele au acoperişul din tablă aşezată în solzi.
Clopotniţa datează din 1816-1820, fiind refăcută din alta mai veche. În prezent este amplasată între cele două clădiri ridicate după 1993. Prima clădire ridicată este din chirpici, acoperită cu ţiglă. Aceasta adăposteşte chiliile şi stăreţia. Clădirea a doua, o construcţie mai mare din zid, acoperită tot cu ţiglă, este aşezată în linie cu prima construcţie. În aceasta se află trapeza, bucătăria şi paraclisul în care se slujeşte iarna. Clopotniţa şi clădirile sunt construite la 50 m vest de biserică.
În biserica de la Pârvești sunt adăpostite odoare valoroase: cutii de argint cu părticele din moaștele “Sfintei Mina”, veșmânt al Sf. Ioan Gură de Aur, policandru de lemn al vechii biserici.

Istoric

Tradiția locală, susținută de documente de arhivă, menționează înființarea unui așezământ monahal de sine stătător pe vatra satului Pârvești, între anii 1666-1685. Până nu demult, unii istorici considerau că acesta ar fi fost de fapt succesorul fostului Schit Cruceanu/Crucea, de pe raza localității Dărăști, aflat în apropiere, dar desființat la începutul secolului al XVII-lea.

Primii ctitori ai sfântului lăcaș sunt Apostol Talpeș, vornic de poartă, alături de postelnicii Ioan și Simeon Popescu, nepoții săi, răzeși înstăriți din neamul lui Buznea Lupan, care vor construi pentru început o modestă biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, ca loc de rugăciune și reculegere pentru nevoile spirituale ale familiei și ale localnicilor din satele învecinate.

În jurul acestui schit, a luat ființă o mică obște de călugări, mulţi dintre vieţuitori provenind din rândul ctitorilor, care vor asigura administrarea acestuia, cu mici excepții, până aproape de desființarea sa, în anul 1860. Acestora li se vor fi adăugat în timp viețuitori din alte părți, atrași de frumusețea și liniştea meleagurilor, dar, mai ales, de nevoințele duhovnicești adânc înrădăcinate în tradiția monahală a sfântului lăcaș.

Documentele existente, care să ateste date despre activitatea duhovnicească sau despre realizări edilitare și activități administrative din viața schitului, mai ales în secolul al XVIII-lea, sunt extrem de puține. Ne atrag atenția câteva acte de donație pentru trebuințele schitului atribuite lui Apostol Talpeș de la începutul secolului, între care regăsim și numele celui dintâi viețuitor cunoscut, „preotul Gavril ot Pârvești”, iar, mai târziu, al primului egumen menționat, ieromonahul Sofronie, într-un act datând din 1766.

Ca urmare a slăbirii vieții religioase și a deteriorării accentuate survenite asupra edificiilor din cadrul complexului monahal, se pare că, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Schitul Pârvești a intrat într-o perioadă de regres, fiind în prag de desființare. Acest fapt va determina, după anul 1812, odată cu anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, stabilirea în acest loc a unui număr însemnat de călugări lipoveni, împreună cu rude și alți conaționali, care vor aduce grave prejudicii sfântului lăcaș.

O dată cu venirea la conducerea schitului, în 1816, a ieromonahului Nicodim Popescu, îndemnat de glasul propriei conștiințe și urmând exemplul strămoșilor săi, complexul monastic, aflat în stare avansată de ruină, va fi refăcut în întregime, cu sprijinul urmașilor primilor ctitori, între care amintim pe Gheorghe Talpeș, Gheorghe și Dumitrache Popescu, Apostol Răcilă, Gheorghe Gociu, Ioan Nedelcu, monahiile Agafia, Ripsimia și alții. Se va ctitori o biserică monumentală din lemn, care va păstra hramul inițial al vechii bisericuțe din secolul al XVII-lea, respectiv „Sfântul Ierarh Nicolae”, sfințită în 1820, după cum se consemnează pe o bârnă aflată în catapeteasma sfântului altar. De asemenea, se va construi și o clopotniță din lemn de stejar, care va adăposti inițial trei clopote, iar noi proprietăți vor fi dobândite pentru întreținerea personalului monahal, care, pe parcursul secolului al XIX-lea, va fi tot mai numeros.

Până la desființarea schitului, survenită în 1860, ca urmare a reformelor domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Schitul Pârvești a cunoscut, în prima parte a secolului al XIX-lea, perioada sa de glorie. În timpul celor doi egumeni, Nicodim Popescu (1816-1834) și Clement Talpeș (1834-1849), profund legați de ctitoria înaintaşilor lor, viața spirituală și edilitară va cunoaște o înflorire fără precedent, schitul devenind pentru întreaga zonă a Tutovei un adevărat focar de credință și de spiritualitate monahală. Excepție va face perioada 1859-1860, când vor apărea unele neînțelegeri între serdarul Gheorghe Gociu, mare proprietar de pământ din acea perioadă și ctitor important la refacerea dintre 1816-1820, și conducerea sfântului lăcaș, care vor determina tulburarea vieții duhovnicești și risipirea obștii, constituind preambulul pentru desființarea schitului de la 1860.

Trecând calvarul diferitelor cataclisme naturale, ale perioadelor celor două conflagrații mondiale, dar mai ales al nepăsării din timpul comunismului, biserica din lemn a Mănăstirii Pârvești a rămas în picioare până astăzi, demnă și semeață cu cele trei turle ale sale, servind ca filie a Parohiei Puntișeni până în 1993, când, după mai mult de 125 de ani, va reveni la starea pentru care a fost menită, cea de așezământ monahal.

Descrierea principalelor edificii

Biserica principală a mănăstirii, realizată între anii 1816-1820, are hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” și reprezintă cel mai important edificiu ecleziastic din lemn existent astăzi pe cuprinsul Eparhiei Hușilor, fiind unicat atât prin măiestria realizării artistice, cât și prin modul ingenios de execuție a sistemului de arcuire a bârnelor de stejar și prin volumetria spațiului liturgic. Este construită în formă de cruce pe o fundație de piatră, ulterior supraînălțată pe un postament betonat, și cuprinde naosul, pronaosul și altarul, precedate de un pridvor închis, în care se află ușa de intrare. Pe acoperiș, se află trei turle octogonale, șindrilite, fiecare proiectată cu câte patru ferestre, poziționate la baza turlelor acestora, cu rol de luminator pentru interiorul sfântului lăcaș.

În incinta bisericii se regăsește o catapeteasmă din lemn de tei aurit, frumos ornamentată cu motive florale și geometrice, dar și cu simboluri religioase, provenite din arta barocă, împodobită cu icoane bizantine specifice neoclasicismului românesc. Stranele sunt realizate din tei, cu elemente sculpturale simple, identice cu cele aflate pe iconostasul improvizat din naos. De asemenea, există un policandru din lemn, probabil provenit de la biserica originală, la baza căruia se află un ornament de care atârnă un dragon țarist, semn al trecerii prin aceste locuri a unui ofițer rus, pe care tradiția locului îl știe înmormântat în cimitirul din incinta așezământului monahal.

Turnul clopotniță, ridicat în 1820 de către același egumen Nicodim Popescu, se găsește la aproximativ 50 de metri de biserică, pe o terasă superioară. Realizat din bârne de stejar, acesta are parter și etaj, legate între ele printr-o scară interioară din lemn. Camera de sus adăpostește trei clopote vechi din bronz masiv, două dintre ele sunt datate de la începutul secolului al XIX-lea, iar cel mai mic se presupune că ar proveni de la schitul de dinainte de 1816.

(Extras din: Tinda Raiului - Mănăstiri și schituri din ținutul Vasluiului, Album tipărit cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Editura Horeb, 2020).