Istoricul clădirii monument istoric “Poșta Veche” din Călărași întocmit de arh. Expert MCPN Aurel Botez. Extras din studiul istoric realizat în vederea schimbării grupei valorice a monumentului pentru Proiectul “Dezvoltarea patrimoniului cultural prin restaurarea monumentului istoric Poșta Veche din Municipiul Călărași”.

Clădirea “Poșta Veche” din Călărași înainte de 1990

Preambul

Conform L.M.l. din 2010, clădirea Poștei Vechi din Călărasi datează de la începutul secolului XX- lea, din anii 1904-1905. Cu toate acestea, imobilul este în mod sigur mai vechi cu cel puțin zece ani, întrucât figurează pe un plan al orașului Călărași, întocmit anterior perioadei 1895-1897, perioada în care s-a construit Palatul Administrativ (actuala Prefectură). Dacă avem în vedere edificiile figurate pe acest plan, ale căror ani de edificare ne sunt cunoscuți, reiese că Poșta Veche din Călărași exista deja în 1895 iar planul a fost întocmit în 1894.
Construită pe timpul domniei Regelui Carol I, clădirea a funcționat ca poștă până în perioada comunistă (cca. 1950), când a devenit Tribunal, iar apoi Casa Căsătoriilor. După 1989 a funcționat ca sediu al unor firme private, ca sediu al unor partide politice, ca locuință socială, fiind ulterior abandonată (1997), moment din care a început să se degradeze. Cu toate acestea, pentru locuitorii orașului Călărași, a fost recunoscută în continuare - și este numită chiar și astăzi - după funcțiunea pe care a avut-o la origine: Poșta Veche.
Se numără printre puținele clădiri de poștă construite în România înainte de 1900 și rămase în picioare până în zilele noastre.
În prezent, este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice,în grupa valorică B. Face parte din UTR1 conform PUG Călărași și din ZC3 (zona de protecție a monumentelor) conform PUZ din septembrie 2009.
În ultimii ani au existat atât inițiative de restaurare în vederea reutilizării edificiului, cât și inițiative de demolare.

Clădirea “Poșta Veche” - situația de dinainte de începerea restaurării

Date istorice

În 1832, târgul Călărașilor era încă o așezare de dimensiuni mici, împărțită în două mahalale: una “verde" (în care locuiau oamenii din clasa de mijloc) și una “galbenă” în care locuiau boierii. În tot târgul se găseau doar 160 de case, din care 78 în mahalaua “verde" și 82 în mahalaua, “galbenă”. Planul așezării nu fusese încă trasat (sistematizat), în ciuda acestei separații nete intre clasele sociale. Pe timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, când rușii, urmărind cucerirea Silistrei, își stabiliseră tabăra pe malul stâng al Dunării la Călărași, localitatea a fost aproape complet depopulată. Ocupația rusească a Călărașilor a durat până în 1833, iar capitala județului lalomița a fost mutată de la Urziceni aici în acești ani.
Încetarea războiului a condus pe de o parte la întoarcerea vechii populații de țărani,târgoveți și de călărași la casele lor și la sosirea unui număr mare de bulgari și de sârbi.
Transformările sociale care au urmat războiului au fost foarte importante și cu consecințe petermen lung, (întrucât au grăbit modernizarea târgului), însă nici acestea, nici războiul nu au putut schimba, din punct de vedere juridic, situația târgului. Aceasta continua să existe, așa cum fusese încă din 1692, pe pământurile deținute de mănăstirea Colțea. Adevărata eliberare pentru locuitorii săi, prin urmare, nu era nici încetarea ocupației rusești, nici mult visata independență față de Înalta Poartă, ci desfacerea dreptului de proprietate al Mănăstirii Colțea asupra pământurilor.
În 1838 locuitorii orașului pretind o “eliberare" formală, dar Epitropia nu este de acord și solicită întocmirea unui plan, întrucât “orașul nu se poate întinde așa fără rost". Astfel ia naștere primul plan modern al orașului, întocmit în primăvara anului 1850 de către ing. Scarlat Popovici, în care erau prevăzute 541 de loturi de cca. 20 x 10 stânjeni, împărțite în trei zone, marcate în culori distincte (roșu, galben, albastru), corespunzând în fond unei împărțiri în funcție de clasa socială (fruntași, mijlocași, codași). Orașul urma să aibă trei piețe și o tramă octogonală, cu o ușoară schimbare a direcției străzilor în zona centrală, în apropierea actualului Palat Administrativ, clădire ce urma să se construiască în mijlocul unei piețe generos dimensionate.
Problema majoră a acestui plan era aplicarea oarbă a tramei octogonale peste vechiul țesut și strictețea intervenției urbanistice, care nu permitea oamenilor să își salveze locuințele atunci când amplasamentul vechi al acestora contravenea aliniamentelor desenate în plan: “Pentru că planul orașului a fost făcut așa, că nu ținea seama de clădirile ce se găseau în ființă”, afirma istoricul urbei, dr. Pompei Samarian - “erau multi năpăstuiți cărora li se tăiau casele, ori curțile, în timp ce alții erau favorizați, pentru că li se întâmpla să le vie casele tocmai pe locurile cele mai bine situate. Reclamațiile curgeau atât la Eforie cât și la Domnitor".
În anul 1852, însuși Știrbei Voda a venit cu actul de “eliberare" prin care terenurile erau răscumpărate și drepturile Mănăstirii Colțea asupra acestora încetau definitiv; orașul s-a pregătit cu mult fast pentru vizita lui, iar momentul poate fi considerat ca moment al fondării orașului modern Călărași.
Cercetând planul orașului Călărași din 1851 se observă că la momentul respectiv, pe actualul teren al Poștei Vechi, nu exista încă nici o clădire. Se remarcă în schimb forma terenului înainte de sistematizarea orașului, mai mare decât cea actuală și încadrată de alte loturi pe care se găseau case și acareturi. Orientarea străzii era ușor diferită la rândul ei, iar terenul neocupat. Dacă pe lotul anterior anului 1851 (an în care parcelarul și rețeaua stradală au fost reconfigurate) ar fi existat totuși construcții, atunci acestea trebuie să fi aparținut unei gospodării obișnuite, asemenea celor din imediata vecinătate și nu unei instituții publice.
Pe planul datat 1894 apare în schimb Poșta, pe amplasamentul actual. Se poate stabili privind acest plan, ce anume din substanța arhitecturală datează de la origine și ce anume constituie o extindere ulterioară. Clădirea este reprezentată schematic în planul menționat, ca având formă de cruce, fapt care arăta că au avut loc extinderi ulterioare. Acest lucru este confirmat și de constatările efectuate la fața locului. Au avut loc, prin urmare, două extinderi ale clădirii către partea din spate (către nord), iar pe planul istoric este reprezentat volumul principal, inițial. Prima extindere, încăperea P10 a fost executată la scurt timp după construirea acestuia.
Din punct de vedere al tehnicii constructive, al materialelor utilizate și al decorației, identice cu cele inițiale, se poate crede că această zonă de clădire aparține aceleiași etape de edificare, însă existența soclului de piatră pe întregul contur exterior al clădirii inițiale arată limpede că avem de a face cu o anexă adăugată ulterior. De asemenea, formatul cărămizilor este diferit. Cea de a doua extindere pe care a avut-o clădirea (corp de extindere dispărut între timp) o constituia un volum scund (numai parter) orientat est-vest, în spatele volumului principal. Este greu de precizat, în absența izvoarelor scrise, când anume s-a construit această extindere, dar putem bănui că relativ recent datorită dimensiunilor, proporțiilor și faptului că prezenta câteva ornamente minimale, ce imitau într-un mod simplificat ornamentele clădirii vechi.
Într-un articol publicat de d-na lonela Stănilă pe situ-ul ziarului “Adevărul”, în care rezuma cele expuse de dl. Ciprian Plăiașu pe site-ul www.historia.ro, sunt menționate câteva date referitoare la trecutul, încă nedescoperit pe deplin, al clădirii studiate: “Clădirea a fost construită înainte de anul 1894, iar în fișa de evidență apar informații că a funcționat ca Poștă. În perioada comunistă a fost Tribunal, iar după aceea a fost sediul Casei Căsătoriilor. După anul 1990, a fost închiriata ca sediu pentru firme, iar la scurt timp s-a acordat ca locuința socială romilor, care au adus-o într-un stadiu degradabil. În perioada 2000 - 2004, s-a încercat declasarea clădirii ca să poată fi dărâmată, dar nu s-a putut deoarece a fost chemata Comisia de Patrimoniu și nu a permis acest lucru".
Cu toate că în prezent clădirea continuă să se degradeze, datorită lipsei măsurilor de conservare, importanța monumentului nu trebuie trecută cu vederea.

Aspecte urbanistice

Parcela actuală a Poștei Vechi are o suprafață de 482 mp și o formă dreptunghiulară, apropiată de pătrat, fiind doar un fragment din parcela inițială. Pe planul datat 1894 se poate vedea că parcela studiată avea la acel moment, conform sistematizării orașului de la 1852 (ing. S. Popovici) aceleași dimensiuni cu parcelele învecinate și o suprafața de doua ori mai mare, de cca. 800 mp. De asemenea, cuprindea două construcții aflate la nord de Poștă, care există și astăzi, dar care aparțin acum altor proprietari. Inițial formau un ansamblu cu Poșta și reprezentau probabil locuința dirigintelui de poștă de la acea vreme.
Înaintea sistematizării, așa cum am menționat, terenul Poștei era neocupat, iar strada avea altă orientare. După reconfigurare, noua stradă București a devenit bulevardul principal al orașului Călărași, încadrând pe două laturi, împreună cu bd. Știrbei-Vodă, parcul în mijlocul căruia s-a ridicat Palatul Administrativ.
Pe planșa Pl.07 unde sunt prezentate principalele etape ale dezvoltării orașului, se poate observa faptul că Poșta Veche a fost construită în nucleul vechi al localității, în zona centrală, din care s-au păstrat și după 1852 fragmente ale țesutului urban medieval.

Descrierea imobilului

Clădirea prezină dimensiuni surprinzător de mici în plan (încadrându-se în întregime într-un dreptunghi de cca. 15 x17m). În schimb, se dezvoltă mult pe verticală și deși are numai două niveluri, înălțimea la cornișă este de 9,80 m.
Planul se caracterizează printr-o formă de cruce, iar încăperile aflate în lungul axului de simetrie sunt decroșate în ideea obținerii unui efect monumental. Tot în același scop este realizată și scara exterioară de acces de pe latura sudică, amplasată în axul de simetrie. Se remarcă prezența unei zone de extindere, cu regim de înălțime distinct (subsol și parter) în partea de nord-est, care, deși contrazice simetria compozițională, se caracterizează printr-o abordare apropiată de cea în care a fost executată clădirea inițială, așa cum am menționat mai sus. Clădirea a mai avut parte de o extindere, improvizată: un corp de clădire aflat în partea de nord (între axele 6 și 7 cf. releveu), construit în a doua jumătate a sec. al XX-lea, corp care între timp a fost desființat.
Structura Poștei Vechi este realizată din ziduri groase (55-65 cm) din cărămidă (format 27 x 14 x 5cm) și mortar de ciment. Nu există elemente din beton armat. Planșeele (în prezent grav deteriorate) erau realizate integral din lemn. Se observă în subsol, în încăperea S05, urmele unei bolți aplatizate din cărămidă, care sprijinea pe zidurile din axele E si F, ce se găsea sub planșeul de lemn al parterului. Susținerea zidăriei deasupra golurilor este realizată de buiandrugii boltiți din cărămidă.
Fundațiile sunt continue, realizate integral din cărămidă și coboară pe adâncimea de 1 m. sub cota de călcare din subsol.
Nodul vertical, prin care se făcea accesul din parter atât în subsol cât și la etaj era constituit de o scară balansată, din lemn, amplasată în încăperea P09, în dreapta holului de primire. Se mai păstrează astăzi doar profilul acestei scări, conturat la întretăierea a doi pereți, unde pierderea elementelor de lemn ale scării a lăsat la vedere zidăria și tencuielile adiacente, corespunzătoare parterului, respectiv etajului.
Plastica fațadelor și componentele artistice întrebuințate sunt caracteristice stilului eclectic și conferă monumentului o valoare deosebită.
Întrucât o mare parte a ornamentelor realizate din teracotă riscau să se desprindă de pe stratul suport, s-a decis salvarea și depozitarea lor în cadrul Muzeului Dunării de Jos din Călărași.
Șarpanta din lemn, acoperită cu învelitoare din tablă, în prezent nu mai există.

Arh. Aurel Botez - Expert MCPN